The Guys

Dragoş, aka the Voice, the Chitarist & the Clăpar

prima „întâlnire” pe care am avut-o cu muzica a fost în copilărie, atunci când am dat peste un magnetofon. aşa am început să ascult piese de-ale lui Michael sau Queen până când am ajuns să le cunosc fiecare acord în parte. încă de atunci acordam muzicii o valenţă şi o importanţă aparte (mai ceva ca la Carbon), iar aceste lucruri, plus dorinţa de a epata mereu, m-au făcut să ştiu ce drum aveam să urmez. studiile de chitară, pian şi canto, dar şi absolvirea Conservatorului au fost astfel un demers firesc în viaţa mea. cum am vrut mai întâi să ajung ca Michael, apoi am dat în boala folk-ului, urmată de febra Queen, iar pe băncile facultăţii am studiat muzica clasică (cea care m-a disciplinat), pentru ca, mai târziu, să cânt şi la nunţi şi alte evenimente, vocea mea a prins un contur mai puternic, devenind cameleonică. de ce şi chitară, şi pian, pe lângă voce? pentru că sunt acele instrumente pe care le simt ca pe o completare sinuoasă a vocii, pentru că sunetul metalic al chitarei mă energizează, în timp ce acela al pianului mă încălzeşte. și, între noi fie vorba, numai eu ştiu câte femei am cucerit la ceas de seară cu acordurile acestora, momente care m-au ajutat să-mi dau seama că eu pot face oricând mult mai multe prin muzică decât prin vorbe siropoase. de departe pasul decisiv din punct de vedere muzical a fost atunci când am decis, împreună cu cei mai buni prieteni, să înfiinţez o trupă prin intermediul căreia să mă exprim artistic. paper magik reprezintă, în primul rând, rodul prieteniei noastre, apoi o văd ca pe o semnătură. și pentru că sunt o fire nonconformistă, ca şi compoziţiile noastre de altfel (pentru că nicio piesă nu seamănă una cu alta), voi spune că paper magik nu se citeşte, ci se ascultă. vrem să fim una dintre trupele alea foarte mişto la concertele cărora oamenii să închidă ochii şi să simtă fiori în tot corpul laolaltă cu noi. nu vrem să schimbăm vieţi, vrem doar să schimbăm percepţii – asupra iubirii şi a celorlalte sentimente, asupra realităţii, asupra distracţiei sau chiar asupra muzicii.

Flamă, aka the Basist

de ce Flamă? de ce basist? de ce trupa paper magik? sunt întrebări pentru care găsesc, în general, un singur răspuns: muzica. sunt întrebări la care revin atunci când sunt într-un impas sau atunci când simt că m-am pierdut cumva și vreau să mă regăsesc. nickname-ul nu a fost ales de mine – Flamă am fost „botezat” de către un fost șef atunci când m-am hotărât, on a whim, să-mi vopsesc părul roșu; cumva s-a lipit de mine și am decis to embrace it. acum nu mai umblu roșu în cap, dar încă mi se spune Flamă. în timp, am descoperit că acest stage name se potrivește foarte bine cu firea mea și cu spiritul meu de artist. cu siguranță pot spune că ceea ce creez, stilul meu de a „da în bas” și prestația scenică sunt precum căldura focului într-o zi geroasă de iarnă. adică îți conferă exact ceea ce ai nevoie. de ce basist? pe scurt, iubire la prima „atingere”. nu știam nimic despre acest instrument (nici măcar nu îl distingeam în muzica ascultată), însă știam de la un prieten că într-o trupă rock basul este nelipsit. chiar dacă m-am apucat de el pentru că „trebuia”, m-am îndrăgostit instantaneu de frecvențele sale joase și, chiar dacă îmi doresc să experimentez și cu alte instrumente, niciunul nu îmi va lua basul din suflet. până la urmă, care alt instrument îți mișcă cutia toracică precum o face basul (mai ales când stai lângă subwoofer)? de ce paper magik? pentru că nu există altă trupă în care aș vrea să îmi împărtășesc și cultiv talentul, prezența, energia, speranța, emoțiile, zâmbetele sau experiențele. pentru că mă completez perfect cu Dragoș și Cosmin oriunde am fi (pe scenă, în studio etc.) și orice am face. trebuie să inventez câteva cuvinte noi ca să exprim mai bine ce semnifică paper magik (și o voi face!), dar până atunci voi spune doar: come with us, listen to us, feel us și o să înțelegi!

Cosmin, aka Tz, aka the Toboșar

momentul acela în care mi-am dat seama că vreau să exprim tot ceea ce simt prin intermediul muzicii a fost undeva în copilărie. și nu a contat neapărat faptul că ascultam cam toate genurile muzicale, că spamam mai toate casetele și cd-urile din casă (asta facem cu toții până la urmă, nu?), ci faptul că, fiind mai introvertit de fel, am realizat că pe vibe-urile muzicii mă „dezbrac” cel mai bine de orice inhibiție. cum a început totul? când eram mic, am primit o chitară acustică de la tata (el e artist plastic, deci așchia nu sare departe de trunchi) și astfel am decis să mă apuc de acest instrument. însă era o problemă undeva, nu se prindea de mine așa cum mi-aș fi dorit, corzile nu îmi veneau mănușă, chiar dacă nu lipseam de la niciun curs. apoi mi-am amintit de setul de tobe din conserve pe care l-am construit când aveam șase ani și înclinația mea a căpătat sens. așa că m-am apucat de cursuri de percuție la Școala Populară de Arte din Buzău. și totul a început să prindă viață: nu mă mai simțisem atât de alive până la primul contact cu membranele tobelor. treptat, dar firesc, a început să apară și nevoia de a-mi întemeia o trupă. am urcat de câteva ori pe scene mici, în perioada liceului mai ales, dar nicio apariție nu a fost un succes real. și nici trupele respective nu erau perfect închegate. cu toate acestea, ambiția era, să zicem, mai mare decât mine și, în loc să mă focalizez pe trupe, am ales să mă focalizez pe tehnică, pe felul în care îmi pot dezlănțui sufletul în ritmul tobelor – în care acum bat ca și cum ar fi ultimul lucru pe care îl fac în viață. cum i-am cunoscut pe Dragoș și pe Flamă? a fost total neașteptat. un prieten comun m-a întrebat într-o zi dacă mi-ar plăcea să fac parte dintr-o trupă. și am zis „da” fără nicio ezitare, fiind curios să aflu mai multe. ne-am întâlnit la repetiții, am cântat, ne-am simțit bine împreună. și de atunci trupa este completă – Dragoș e cel cu suflul de profunzime, Flamă este energia, iar eu sunt „motorul” – studiez mecanica la Politehnică, deci aduc acel accent matematic, schematic, rațional. baftă!